"Cred intr-o coalitie a umorului de calitate"

oi seara, la Cinemateca, la Sala Eforie, a fost aniversat regizorul Geo Saizescu. Prieteni, cunoscuti, studenti, artisti, critici (dintre acestia ii amintim pe Mihnea Gheorghiu, Dinu Sararu, Sebastian Papaiani, Ileana Stana Ionescu, Temistocle Popa) s-au strans pentru a-i fi alaturi la implinirea a nu mai putin de 70 de ani, varsta care, daca nu ar fi confirmata de buletin, nu ar parea in nici un fel ca l-a ajuns. Verva, umorul si pofta de viata i-au ramas aceleasi si, spre bucuria iubitorilor umorului de calitate, ii dorim sa ramana la fel inca multi ani. - Domnule Geo Saizescu, de curand ati declarat ca v-ati nascut nedorit, ati crescut tolerat, dar ati invins. Ce se ascunde, de fapt, in spatele acestor cuvinte? - Unul dintre capitolele cartii mele, care va aparea in curand: "Jurnalul unui batran lup de cinema" are drept motto: "M-am nascut nedorit, am crescut tolerat, dar voi invinge". Am gasit aceste cuvinte pe un caiet, daruit de o studenta, nimeni alta decat Adela Marculescu, si care a devenit apoi caiet de amintiri. Suna temerar, dar asa incercam sa ma incurajez si, intr-un fel, sa-mi depasesc conditia. Eu sunt al 12-lea nascut si de aceea aparitia mea pe lume a fost intampinata mai degraba cu: "A, mai vine inca un frate!" Totusi, fiind cel mai mic, am fost ferit de greul muncilor cotidiene si am fost lasat sa ma "incarc" de literatura, de cultura, lucrurile care imi faceau o adevarata placere. In timp ce ceilalti munceau, eu ii citeam pe Cervantes, pe Dostoievski, pe Kant, dar si Pacala sau snoave populare, fiecare lectura gasindu-si apoi locul, intr-un fel sau altul, in ceea ce am realizat. De fapt, asa se explica "tolerarea" mea; ferindu-ma de truda fizica si lasandu-mi timp pentru cea intelectuala. Fratii mei (unii dintre ei au ajuns si ei departe), parintii mei m-au stimulat intru realizare intelectuala. Se mandreau de fiecare data cand luam un premiu, cand ma evidentiam cumva. - Toti cei care va cunosc stiu cat de mult tineti la satul dumneavoastra din Mehedinti, la oamenii de acolo si la olteni, in general. Cat de oltean ati ramas dupa ce ati ajuns in Bucuresti? - Acel imn cunoscut: "M-a facut mama oltean..." nu pot sa spun ca il fredonez mereu sau ca nu trece zi fara sa mi-l amintesc, dar ma caracterizeaza. "Cine se ia cu mine bine dau si haina de pe mine" este foarte adevarat in cazul meu, insa la fel de adevarat este ca nu suport tradarea, mai ales cea venita din partea celor pe care-i consideram prieteni. Din pacate, uneori se intampla sa ai si experiente de nedorit, caz in care proverbul "Fereste-ma, Doamne, de prieteni, ca de dusmani ma feresc singur" se confirma. In general, insa, pot spune ca am fost un liant intre generatii, am promovat intelegerea si am incercat sa-i ajut sa comunice intre ei. Si joi, la aniversarea mea, i-am "pacalit" putin pe cei din jurul meu. Toate "taberele" din cinematografia noastra au fost prezente. Trebuie sa existe unitate intre toate aceste grupuri, pentru binele filmului romanesc. Publicul nostru s-a cam saturat de productiile straine, care prezinta clisee, stereotipuri; ii este dor sa vada filme romanesti care sa-l bucure, care sa reproduca gesturile si nevoile noastre, fie acestea sufletesti sau materiale. - Joi seara, la Sala Eforie au fost si foarte multi tineri, majoritatea fosti sau actuali studenti ai dumneavoastra. Care este relatia pe care o aveti cu tinerii? - Fie la UNATC, fie la Universitatea Hyperion, tinerii au fost si sunt pentru mine un mare ajutor sufletesc, fiind cei care ma mentin vioi si agil in ceea ce fac. Oricum ar fi, tineretul are nevoie de modele. Dar si modelele, si talentul trebuie sustinute de foarte multa munca, nu doar de dorinta de a face ceva. - Care este secretul dumneavoastra, atat in viata, cat si in creatie? - Secretul meu este, de fapt, ratiunea de a fi a omului, care sta in a face, a crea, a lasa o urma. Taranul sadeste un pom, zideste o casa, participa la construirea unei biserici, vrea sa ramana ceva in urma lui, sa se vada ca pe acolo, intr-un fel sau altul, a trecut si el. - Copiii nu pot fi nici ei scosi din aceasta ecuatie a facerii, a lasarii unei urme. Fiul dumneavoastra v-a calcat pe urme si a ales sa devina regizor. Cum vedeti aceasta continuare? - Catalin avea calitati actoricesti, calitati muzicale, sotia mea fiind profesoara de vioara, era si un pictor bun, deci ar fi putut sa se indrepte spre oricare din aceste domenii artistice. Cred insa ca discutiile mamei si ale bunicii care nu de putine ori ii spuneau: "Frumosul nostru sa fie tot timpul manjit pe piept cu culori, sa aiba degetele zdrobite de ciocan si daltita (in cazul in care ar fi devenit sculptor)?" au avut o influenta asupra lui si de aceea a ales regia. Catalin are umor in tonul filmului sau, dar un umor diferit de al meu. Si-a urmat drumul lui, parca a tinut cu tot dinadinsul sa si-l urmeze, ceea ce de fapt este foarte bine. De fapt, cel mai greu este sa faci umor, ma refer la umorul de calitate. Umorul consistent, substantial, cel care este imediat receptat de public nu poate fi facut de catre oricine. - Inainte de Revolutie, comedia era cea in care se mai putea picura adevarata savoare, fiind unul dintre genurile cele mai dorite de catre public. Ce s-a intamplat dupa aceea? - In ce ma priveste, credeam ca toate portile vor fi deschise spre comedie. De la cenzura pe care trebuia sa o evitam ne-am trezit in fata unei libertati totale. Cu toate acestea, singurul film pe care l-am facut dupa 1989 a fost "Harababura". Au fost multi care au spus: "Acum, cand este atata libertate, cand totul este atat de frumos, tu faci o "harababura"? Din pacate, mai tarziu, s-a vazut ca am avut dreptate. Daca pe plan cinematografic a fost o nedorita pauza, eu mi-am "umplut" timpul. Am infiintat Facultatea de Arte la Universitatea Hyperion, am pus bazele unei ligi culturale romano-elene, am facut teatrul de televiziune "Patima rosie", am editat revista Harababura, deci am facut ceva, pentru ca eu sunt nascut pentru a face. - Cum receptati umorul de astazi, cel de calitate indoielnica si, totusi, atat de gustat de public? - Publicul ia ceea ce i se ofera, adica umorul facil, practicat pe unele posturi de televiziune. Cei care fac acest fel de umor se apara cu ideea ca publicul este cel care-l cere. Asta in conditiile in care publicului nu i se ofera o alternativa. Si este normal ca atunci cand nu ai o alternativa de calitate sa apara facaturile, improvizatiile. Romanul are in permanenta nevoie de umor, dar n-as vrea ca mentalitatea romaneasca sa fie influentata de subprodusele care invadeaza acum piata. Se intampla acelasi fenomen ca in apele poluate, unde pestii continua sa traiasca, dar, dupa un timp, incepe sa le miroasa pielea a petrol. Sau ca atunci cand mancam noi pui hraniti cu faina de peste, de ajungeai sa ai in fata o friptura frumoasa, rumenita, dar pe care s-o arunci cand infigeai furculita in ea si gaseai... pui cu gust de peste. Singura solutie pentru umorul de calitate este o coalitie a celor care stiu sa il practice. Asa cum astia de prost gust se coalizeaza, si calitatea trebuie sa se coalizeze. Trebuie sa existe unitate intre adevaratii oameni de umor, sa nu mai stea fiecare pe locul lui, in turnul lui de fildes, in care sa-si fie suficienti lor insile.